Din toate timpurile, în activitatea economică a întreprinzătorilor puteau fi apărea situații în care persoana, ca rezultat al anumitor circumstanțe, fie obiective, fie în urma neglijenței personale, rămânea în imposibilitatea, fie absolută, fie temporară, de satisfacere a creanțelor creditorilor săi.

       La origini, insolvabilitatea avea un sens mai restrâns. Aceasta nu era privită ca o instituție complexă menită să asigure satisfacerea creanțelor creditorilor debitorului insolvabil sub supravegherea unei autorităților statale, folosind ca alternative metoda lichidării masei debitoare sau a restabilirii solvabilității debitorului. Inițial, insolvabilitatea era privită ca procedura clasică de faliment, scopul căreia era lichidarea urgentă a bunurilor celui insolvabil și satisfacerea la maxim a creanțelor tuturor creditorilor. Odată cu evoluția tendințelor în domeniul insolvabilității, în a doua jumătate a sec. XX, legislatorii au optat pentru aplicarea unor proceduri alternative lichidării masei debitoare, pornind de la ideea că menținerea unui debitor insolvabil, dar viabil, poate aduce o satisfacere în volum mai mare a creanțelor creditorilor. Prin această metodă au apărut legislațiile de orientare pro-debitorială, de exemplu în SUA și Franța.

       Un ultim pas în evoluția procedurilor de insolvabilitate a fost apariția așa-numitor proceduri pre-insolvabilitate, care au menirea de a preveni intrarea în insolvabilitate a debitorului aflat în dificultate financiară. Franța a devenit una dintre promotorii de baza a conceptului procedurilor pre-insolvabilitate, mergând aproape până la excluderea procedurilor de faliment în sensul clasic al acestora.

       Raționamentul procedurilor pre-insolvabilitate este unul destul de simplu, căci în măsura în care persoana deja este insolvabilă, eficiența oricăror proceduri judiciare de insolvabilitate se reduce la maxim dacă persoana se află deja în pragul lichidării. Astfel, procedurile pre-insolvabilitate au menirea de a preveni survenirea stării de insolvabilitate, apariția căreia este iminentă, și prin această metodă, de a eficientiza orice procedură aplicabilă celor care se pot afla în pericol de incapacitate de plată.

       Legislația moldovenească privind insolvabilitatea a cunoscut o evoluție rapidă de la independență până în prezent, culminând în 2012 cu cea de-a patra lege destinată reglementării procedurilor de insolvență. Din păcate, legile cu privire la faliment din 1992  și 1996  nu au constituit reglementări suficient de clare care ar soluționa chestiunile ce apar la soluționarea cauzelor de insolvabilitate. Cu atât mai mult, acestea nu au reglementat nici măcar unele proceduri similare celor de pre-insolvabilitate.

       Deși legea insolvabilității din 2001 a constituit un progres major în ceea ce privește reglementarea procedurilor de insolvabilitatea, aceasta a fost doar un prim pas în eficientizarea procedurilor judiciare și a rezultat în includerea procedurii planului drept procedură alternativă lichidării debitorului.

       Un pas major în eficientizarea procedurilor de insolvabilitatea l-a constituit adoptarea în 2012 a Legii insolvabilității, care include o procedură progresistă numită procedura accelerată de restructurare. Deși are o denumire similară cu procedura de restructurare, care este o procedură alternativă procedurii de faliment, procedura accelerată de restructurare este o procedură pre-insolvabilitate care nu poate fi aplicată persoanelor care deja se află în stare de insolvabilitate de facto.

       Reieșind din prevederile art. 218 al Legii insolvabilității, procedura de insolvabilitate se aplică doar întreprinderilor aflate în dificultate financiară. Scopul procedurii accelerate de restructurare este salvgardarea întreprinderii aflate în dificultate financiară pentru ca aceasta să-și continue activitatea, să se păstreze locurile de muncă și să se acopere creanțele prin aplicarea unui plan.

       Având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 2 al Legii insolvabilității întreprinderea în dificultate financiară este întreprinderea al cărei potențial de viabilitate managerială și economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligațiile exigibile, observăm că procedura accelerată de restructurare nu este destinată celor aflați în incapacitatea de plată, ci reprezintă o procedură menită să prevină apariția incapacității de plată.

       În esență, procedura accelerată de restructurare este o procedură prin care, asupra debitorului, se aplică un plan economic de restructurare, realizarea căruia se face sub controlul instanței de judecată și al administratorului insolvabilității.

Realizarea procedurii accelerate de restructurare prezintă următoarele caracteristici specifice:

• Cererea introductivă poate fi depusă numai de debitor;

• Instanța de judecată urmează să se pronunțe asupra primirii cererii nu mai târziu de 3 zile de la data depunerii, dispunând prin încheiere:

– intentarea procedurii de restructurare accelerată;

– instituirea perioadei de observație;

– desemnarea administratorului provizoriu;

– data convocării adunării de validare:

– data convocării adunării de votare a planului de restructurare;

• Adunarea de validare poate fi convocată nu mai târziu de 7 zile de la expirarea termenului de 37 de zile de la intentarea procedurii de restructurare accelerată;

• Adunarea de votare a planului de restructurare nu poate fi convocată mai târziu de 7 zile de la expirarea termenului pentru convocarea adunării de validare;

• Instanța de judecată se expune asupra confirmării planului de restructurare printr-o hotărâre judecătorească care poate fi adoptată nu mai târziu de 5 zile de la data confirmării planului de adunarea creditorilor;

• În caz de neconfirmare a planului, instanța de judecată nu este în drept să aplice procedura de faliment decât dacă a fost aprobat cel puțin un temei de insolvabilitate.

       Desigur, simpla reglementare la nivel de lege a procedurii accelerate de restructurare nu va avea efectele scontate atâta timp cât nivelul de conștientizare al persoanelor nu va fi suficient pentru a recunoaște necesitatea și eficiența procedurilor menite de a preveni insolvabilitatea, ori procedura dată poate fi pornită doar la cererea debitorului.

De Gheorghe Macovei ; publicat în juridicemoldova.md

(gmacovei@melegal.com)

* Articolul de mai sus reprezintă viziunea autorului și nu reflectă poziția oficială a CNII Moldinsolv sau a UAAM.