Introducere. Lucrarea elaborată tratează o problemă de maximă actualitate pentru societatea modernă în care trăim, într-o lume cu tendințe de creștere economică în care însă, din ce în ce mai mulți agenți economici, din imposibilitatea de a face față concurenței și crizelor economice, ajung în insolvabilitate și falimentează.  

      Problema falimentului nu ar fi una stringentă, în cazul în care acest fenomen ar corespunde mereu scopului pe care îl are – excluderea firmelor ineficiente de pe piața economică pe motivul existenței unor premise legale și firești (de ex. incapacitatea de plată survenită datorită crizei). Însă, studiind cazuistica și sursele media, se constată că atât în întreaga lume, cât și în Republica Moldova, falimentul agentului economic este des înscenat, aducând mari pagube creditorilor săi. Mai mult ca atât, există riscul ca și creditorii păgubiți să se declare și ei insolvabili, ducând astfel la insolvabilități în lanț și aducând prejudicii enorme economiei statului. Exact din acest motiv, devine actuală studierea infracțiunilor legate de insolvabilitate de la origini, pentru a putea înțelege care este motorul acestor infracțiuni, care au fost și sunt condițiile de „prosperare” a acestora și care sunt mecanismele eficiente necesare pentru estomparea acestui fenomen.

       Luând în considerare că infracțiunile legate de insolvabilitate nu pot fi abordate fără ca o persoană sau agent economic să se declare insolvabile, în prezenta lucrare instituția insolvabilității va fi abordată atât din perspectiva dreptului penal, cât și din perspectiva dreptului civil (comercial, procesual civil). Pe de altă parte, în lucrare vor fi folosiți și termeni sinonimi noțiunii de „insolvabilitate” (de ex.: “bankruta”, “falimentul”, “insolvență”), în funcție de termenii utilizați în literatura de specialitate și în legislația altor țări la care se face trimitere. 

       Cuprins: Încă de timpuriu, omul a conștientizat necesitatea reglementării raporturilor juridice cu semenii și astfel a creat un drept nescris, cutumiar, pentru ca mai târziu să introducă, un drept scris cu caracter de „lege”.

       Conform textelor sacre din India Antică - leagănul civilizației indo-europene, cu aproximativ trei mii de ani în urmă, orice se baza pe datorie. Se consideră că din momentul nașterii sale, omul are un set de datorii religioase și civile, pe care trebuie să le îndeplinească în orice moment, iar în cazul neîndeplinirii acestora, acesta era sancționat de Zeița Varuna. Astfel, se pune temelia legii arhaice, care are la bază contractul și obligația.

       Conform datelor antropologice și arheologice, Roma Antică este foarte apropiată de tradiția indo-europeană. Prin urmare, din temelia sa legendară, Roma este pusă sub semnul dublu al datoriilor și al credinței sau încrederii, iar întreaga sa istorie este țesută din lupta constantă dintre creditori și debitori. Urmașul lui Romulus, regele-preot Numa, fiind considerat „tatăl legilor”, a instituit a fi o încălcare, a jurământului și a credinței situația în care omul nu-și respecta datoria și intra în faliment. Câteva generații după Numa, Servius Tullius, primul rege ales de plebei, în premieră a inventat legea lichidării datoriilor, considerând că cetățenii Romei nu pot fi veșnicii robi ai creditorilor săi. 

       Primele acte legislative scrise care au conturat noțiunea falimentului contemporan au fost Legile celor XII Table. Conform acestora, orice neplată a datoriei este o crimă împotriva societății și subminează demnitatea unui cetățean. Această concepție strictă și riguroasă va marca întreaga istorie a legii falimentului, chiar și atunci când, o mie sau două mii de ani mai târziu, se va aplica numai comerciantului.

       Conform Lex duo decim tabularae, inițial persoana care nu își achita datoria era pedepsită sever, ajungând în sclavia datornicilor, fiind închisă la închisoarea datornicilor sau chiar omorât [5] . Cu timpul însă s-a constatat că aceste legi nu dau rezultatele dorite pentru creditorul păgubit, care dorea, în primul rând, să-și încaseze creanța, iar numai apoi să-l pedepsească pe debitor,  pentru a da un exemplu și celorlalți care vor ajunge în aceeași situație dacă nu-și achită datoriile. Astfel, a fost instituită o procedură colectivă, prin care creditorii intrau în posesia bunurilor debitorului, le vindeau prin intermediul unui mandatar, iar banii obținuți se împărțeau între creditori într-o ordine de preferință. Numai după finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era exclus din viața profesională și chiar cea socială, fiind decăzut din drepturile civile.

       După prăbușirea Imperiului Roman, vechile instituții ale dreptului roman, deși revitalizate, pentru o vreme, de Justinian, au căzut în uitare timp de peste 1.300 de ani, până la redescoperirea sa în perioada marilor coduri ale secolului al XIX-lea.

       În Grecia Antică, nu exista noțiunea de faliment. Însă, conform normelor cutumiare, dacă un om nu își achita datoria, el și familia sa erau forțați să lucreze în beneficiul creditorului până când nu erau recuperate pierderile pricinuite [14].

       În Iudaism, conform Vechiului Testament, fiecare al șaptelea an era decretat unul sabatic, în care se iertau toate datoriile evreilor, iar fiecare al şaptelea an sabatic (adică al 49-lea an calendaristic), se eliberau de datorii toți sclavii, inclusiv și străinii [13].

       În învățătura islamică, conform Coranului, unui datornic i se oferea un răgaz să-și poată plăti datoria. Acest lucru este consemnat în al doilea capitol al Coranului (Sura Al-Baqara), versetul 281, care prevede: "Dacă cineva este în greutăți, atunci să fie amânat până la o ușurință, dar dacă dați din drept ca caritate, atunci este mai bine pentru tine, dacă știi doar tu."

       Legea dreptului medieval a venit cu micșorarea asprimii pedepsei debitorilor. Astfel, în unele cazuri se permitea debitorilor să-și ia afacerea de la început, după ce i-au acordat creditorilor toate bunurile sale. Aceste prevederi au influențat mai târziu legislația modernă în domeniu.

       După prăbușirea Imperiului Roman, o perioadă îndelungată de timp, vechiul drept roman a fost înlocuit cu un drept cutumiar, uzual în rândul comercianților care participau la diverse târguri medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc, prin formularea unor reguli proprii. Cu timpul, aceste reguli au fost incluse în Statute (Statutul din Pissa 1305, Verona 1475, Bologna 1509), aplicabile tuturor comercianților indiferent de originea lor [4, p.5 şi urm.].

       În perioada statutelor orașelor italiene Genova, Florența și Veneția, procedura avea un caracter sancționator, chiar penal și, în același timp, corporatist, aplicându-se numai comercianților. Falimentul discredita total și iremediabil comerciantul. Actul final al excluderii profesionale și sociale a falitului era distrugerea simbolică, în prezența tuturor negustorilor, a băncii, adică a mesei pe care erau expuse mărfurile comerciantului falit. Această operațiune de distrugere a băncii (banca rotta) se afla la originea denumirii de bancruta, care desemnează generic faptele grave săvârșite de falit și sancționate penal.

       O primă reglementare care a pus bazele instituției falimentului în lume o reprezintă Ordonanța din 1673 emisă de Ludovic XIV care cuprindea și dispoziții referitoare la “Falimente și bancrute”.

       Prima reglementare completă și sistematică a falimentului s-a realizat însa prin Codul Comercial francez din 1807 [1]. Falimentul, în sistemul acestui cod comercial, era instituit urmărind 3 finalități : asigurarea plății creanțelor; pedepsirea falitului; excluderea comerciantului falit din acest mediu. 

Mai târziu, concepția referitoare la faliment a Codului comercial francez a fost preluată și de Codul comercial italian din 1882 și, prin intermediul său și de Codul comercial român din 1887. 

       Fiind legată de activitatea comercială profesională, insolvabilitatea (sau bancruta) a apărut în dreptul român abia după ce comerțul a beneficiat de organizare și reglementare corespunzătoare. Primele norme juridice referitoare la bancrută pot fi consemnate începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. În acest sens, Nicolae Iorga remarcă faptul că, în secolul al XVIII-lea, în București existau tribunale negustorești care judecau, printre alte pricini, și cauze referitoare la încetarea plăților sau faliment [3, p.14].

       Primele norme juridice atestate științific privitoare la bancrutari (datornici) se găseau în pravile, care prevedeau mai multe tipuri de pedepse (pedepse corporale, privative de libertate etc.). Astfel, varta era o specie de pedeapsă destinată debitorilor în scopul silirii pentru executarea obligațiilor[2, p.451]. La fel, regăsim reglementări în domeniu în Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814), Codul Caragea (1817), Codul Calimah (1828) din Moldova.

      Dispoziții în materie de faliment se aflau și în Regulamentele Organice din Țara Românească și Moldova, care prevedeau înființarea unor instanțe specializate în domeniul comercial și aplicarea Codului comercial francez cu luarea în considerare a specificului realităților românești.

      În anul 1840 este adoptat Codul comercial (numit Condica de comerț a Țării Românești), copiat literalmente după cel francez din 1807 și având la bază unele prevederi ale Regulamentului Organic. Astfel, în cartea a II-a „Pentru falimente și bancrute” (art. 185-348) își găseau sediul materiei incriminările privitoare la infracțiunile de bancrută. Se poate spune că abia în acest cod apar reglementate (începând cu art. 323), sub denumirea de bancrută simplă sau frauduloasă, faptele ilicite ale comerciantului care au determinat starea sa de insolvență comercială.

      Codul comercial de la 1887 a alocat bancrutei capitolul I al titlului VIII „Despre infracțiuni penale în materie de faliment”. În spațiul comunitar, primii pași pentru crearea unor standarde și reguli general aplicabile procedurilor de insolvabilitate au fost făcute încă la începutul anilor 90, astfel Consiliul Europei a elaborat Convenția europeană privind unele aspecte internaționale ale falimentului, semnată la Istanbul în data de 05 iunie 1990. În anul 1995 o altă convenție – Convenția de la Bruxelles, a încercat să aducă o anumită armonie la scara Uniunii Europene în materia judecării cauzelor civile în domeniul insolvabilității. Primul act normativ lucrativ adoptat în domeniul insolvabilității a fost Regulamentul Consiliului Europei nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență din 29 mai 2000, care ulterior a fost înlocuit cu Regulamentul (EU) 2015/848 cu privire la procedurile de insolvabilitate, adoptat la 20 mai 2015.

       La rândul său, legislația Republicii Moldova în materie de insolvabilitate a suferit și ea careva schimbări, bazându-se pe conceptul inserat de legiuitorii altor țări europene în domeniul dat. 

       Astfel, primele reglementări privind insolvabilitatea au încercat a fi introduse odată cu apariția activității antreprenoriale și trecerea de la o economie centralizată la una de piață liberă. Inițial a fost adoptată Legea nr. 851 cu privire la faliment din 03.01.1992 , care ulterior a fost înlocuită cu Legea nr. 786 cu privire la faliment din 26.03.1996. Scopul ambelor acte normative rezidă în denumirea pe care acestea o poartă – falimentarea agentului economic, cu excluderea acestora din mediul de afaceri, prin radierea lor din registrele publice. Actele menționate erau foarte succinte, ultimul având doar 38 articole.

       În anul 2001, a intrat în vigoare prima Lege complexă și voluminoasă -  Legea insolvabilității nr. 632 din 14.11.2001, care vine nu numai să legifereze noi nuanțe juridice, dar și să instituie o procedură civilă amplă și complexă căreia urma să se supună instituția insolvabilității, punându-se accent nu pe falimentarea agenților economici, ci pe remedierea activității acestora (aplicarea procedurii de restructurare). Această lege, ulterior a fost înlocuită cu Legea nr. 149 din 29.06.2012, care, la moment, reglementează acest obiect. 

       Infracțiunea de organizare sau de agravare frauduloasă a insolvabilității, a fost introdusă în vechiul Cod Penal al Republicii Moldova datat din 1961, la capitolul “Infracțiuni economice” sub denumirea de “Falimentul intenționat și fictiv” (art. 154 alin. 4). Astfel, conform acestui  articol “ Acțiunile unei persoane  cu funcții  de  răspundere [...]  constând  în  crearea  ori exagerarea premeditată  a insolvabilității debitorului, [...] gestionarea   intenționat   incompetentă   a   afacerilor  (falimentul intenționat),   declararea   intenționat  falsă  de  către   debitor   a insolvabilității  sale cu scopul de a induce în eroare creditorii pentru a  obține  de  la aceștia amânarea și/sau eșalonarea  plăților  cuvenite creditorilor  sau  reducerea la datorii (falimentul fictiv),  precum  și acțiunile  nelegitime întreprinse prevăzând insolvabilitatea debitorului [...], manifestate prin: 1) tăinuirea unei părți din bunurile debitorului sau din obligațiile acestuia; 2) tăinuirea,  nimicirea,  falsificarea  oricărui  act  de  evidență privind activitatea economică a debitorului; 3) neoperarea înscrisurilor necesare în documentele contabile;  4) nimicirea,   vânzarea   sau  gajarea  unei  părți  din   bunurile debitorului, luate în credit și neachitate, - se pedepsesc cu privațiune de libertate pe un termen de până la trei ani  fie cu amendă de la şaptezeci și cinci până la două sute de salarii minime. Aceleași acțiuni  comise  de  un  grup de  persoane,  în  urma  unei înțelegeri  prealabile, sau care i-au cauzat daune în proporții deosebit de mari creditorului (creditorilor) -  se pedepsesc  cu  privațiune de libertate pe un termen de la doi  la cinci ani.”[8]

        Reglementarea insolvabilității ca infracțiune a suferit schimbări și completări, odată cu adoptarea noului Cod penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002, intrat în vigoare la 12.06.2003 [9]. Astfel, legiuitorul renunță la utilizarea noțiunii de “faliment intenționat și fictiv” și optează pentru definirea separată a infracțiunii de “insolvabilitate intenționată” (art. 252) și “insolvabilitate fictivă” (art. 253). Necătând la acest fapt, considerăm că definirea infracțiunilor în noua reglementare este destul de vagă, lipsind oricare descriere a acțiunilor prin care pot fi săvârșite acestea.

       În acest caz, nu putem să nu luăm în considerare fosta expunere a normei, or anume categoria acțiunilor enumerate la art. 154 al. (4) constituie un reper pentru a calificarea corectă a infracțiunii. Pe de altă parte, este de remarcat că interpretarea acestor articole (art. 252 şi 253 CP) în doctrina de specialitate și practica învinuirii de săvârșirea prezentelor infracțiuni se bazează anume pe definițiile pe care le oferă Legea insolvabilității nr. 149/2012.

      Tot aici este de remarcat că la 25.07.2014, prin Legea Parlamentului RM nr. 180 [12], art. 252 (Insolvabilitatea intenționată) a fost completat cu două alineate, care încriminează faptele care cauzează insolvabilitatea instituțiilor bancare. Ulterior (acest lucru fiind o coincidență ori nu), se constată că această completare intră în vigoare în perioada când operațiunile financiar-bancare, sub denumirea “Furtul miliardului” sau “Titirezul”, își cunosc apogeul.

de Janu Natalia

asistent universitar Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălţi, doctorantă ICJP

*Prezentul articol reflectă viziunea autorului și nu poziția oficiala a CNII  Moldinsolv sau UAAM.